Istoria Moldovei, de la Cucuteni la Bruxelles

IDe la Cucuteni la Hoarda de Aur

Cu mult înainte să se vorbească despre Moldova, între Carpați și Nistru trăiau deja agricultori care se numărau printre cei mai pricepuți olari ai neoliticului european. Cultura Cucuteni-Trypillia, numită după situri din România și Ucraina, a înflorit aproximativ între 5500 și 2750 î.Hr. Așezările ei numărau uneori sute de case, incendiate periodic din motive care nici astăzi nu sunt pe deplin lămurite. Au rămas vasele pictate cu spirale în roșu, alb și negru, care pot fi văzute în muzeele din Republica Moldova și din România.

În ultimul mileniu dinaintea erei noastre, aici trăiau triburi tracice pe care grecii le numeau geți, iar romanii daci. La Butuceni, în meandrul Răutului de lângă Orheiul Vechi, se află ruinele unei cetăți getice. Când împăratul Traian a cucerit regatul dac în 106 d.Hr., cea mai mare parte a Moldovei de azi a rămas în afara provinciei propriu-zise, dar influența romană ajungea până la țărmul Mării Negre. Valurile de pământ din sud poartă în popor numele de Valul lui Traian; cine le-a ridicat cu adevărat și când rămâne și astăzi un subiect de dispută între arheologi.

După romani, stepa a fost străbătută timp de secole de alte popoare: goți, huni, slavi, pecenegi și cumani. Din 1241, ținutul s-a aflat sub stăpânire mongolă și, mai târziu, tătară. Lângă Orheiul Vechi exista în secolul al XIV-lea un oraș al Hoardei de Aur, ale cărui fundații au fost scoase la lumină de arheologi. Aceste straturi timpurii explică de ce peisajul din centrul Moldovei este presărat cu movile funerare, valuri de pământ și ruine de fortificații.

IIPrincipatul Moldovei (1359-1812)

Principatul Moldovei a luat naștere în 1359, când Bogdan I s-a desprins de sub autoritatea maghiară și a întemeiat un stat propriu la est de Carpați. Numele vine de la râul Moldova, din România de astăzi. Primele capitale, Siretul și apoi Suceava, se află de aceea tot pe teritoriul României. Teritoriul actualei republici forma jumătatea estică a principatului, până la Nistru.

Cel mai cunoscut domnitor este Ștefan cel Mare, care a domnit între 1457 și 1504. În 1475 a înfrânt la Vaslui o armată otomană mult mai numeroasă, una dintre cele mai răsunătoare victorii europene asupra sultanului din acel secol. Cu toate acestea, în 1484 a pierdut porturile Chilia și Cetatea Albă în fața otomanilor și a aliaților lor, tătarii din Crimeea. În timpul domniei sale au fost ridicate zeci de biserici și mănăstiri de piatră, într-un stil arhitectural moldovenesc propriu. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în 1992; statuia sa, cu crucea în mână, se înalță la intrarea în parcul din Chișinău care îi poartă numele.

După moartea lui Ștefan, presiunea otomană a crescut. În 1538, sultanul Suleiman Magnificul a invadat țara. Cetatea Tighina a devenit un punct de sprijin otoman sub numele de Bender, iar Moldova a ajuns un stat vasal care plătea anual tribut. Principatul și-a păstrat domnitorii, biserica și boierimea proprie, dar Istanbulul avea un cuvânt greu de spus în privința celui care urca pe tron.

O încercare de a scăpa de această dependență a venit de la Dimitrie Cantemir, domn în 1710-1711, care a încheiat o alianță cu țarul Petru cel Mare. După înfrângerea armatei ruso-moldovene la Prut, în 1711, s-a refugiat în Rusia, unde a scris Descriptio Moldaviae, prima descriere amplă a țării. Timp de un secol după aceea, sultanul a numit mai ales domni greci din cartierul Fanar al Istanbulului, așa-numiții fanarioți. Între 1711 și 1812, armatele rusești au ocupat Moldova de cinci ori.

IIIBasarabia sub stăpânire țaristă (1812-1917)

Prin Pacea de la București din 28 mai 1812, Imperiul Otoman a cedat Rusiei jumătatea estică a Moldovei, ținutul dintre Prut și Nistru. Sankt Petersburgul a numit noul teritoriu Basarabia, un nume care desemna inițial doar partea de sud. Partea de vest a principatului s-a unit în 1859 cu Țara Românească, formând statul care avea să se numească mai târziu România. Din acel moment, cele două jumătăți ale vechii Moldove au mers pe drumuri diferite.

La început, imperiul țarist a lăsat provinciei o anumită autonomie, dar a retras-o curând. Limba română a dispărut în 1834 din școli și din administrație, iar în 1854 rusa a devenit limba oficială. La recensământul din 1897, doar 15,4% din populație știa carte, iar printre moldoveni doar 6%.

În același timp, componența populației s-a schimbat. Rusia a oferit pământ coloniștilor în sudul slab populat: germani, bulgari și găgăuzi, un popor ortodox de limbă turcică stabilit între 1820 și 1846, printre altele, la Comrat. În provincie au venit și ucraineni, ruși și evrei. Chișinăul a crescut dintr-un târg într-o capitală de gubernie, cu străzi drepte, o catedrală (1836) și un arc de triumf (1840). Poetul rus Aleksandr Pușkin și-a petrecut aici exilul între 1820 și 1823.

Partea întunecată a ieșit la iveală în 1903. În duminica Paștelui a izbucnit la Chișinău, pe atunci Kișiniov, un pogrom în care 49 de evrei au fost uciși și sute au fost răniți. Poetul ebraic Haim Nahman Bialik a scris despre el poemul În orașul măcelului, iar evenimentele au ajuns în presa din întreaga lume. După revoluția rusă din 1905 s-a conturat o mișcare națională moldovenească modestă, în care juristul și scriitorul Constantin Stere a fost unul dintre deschizătorii de drum.

IVUnirea cu România și o republică dincolo de Nistru (1917-1940)

Prăbușirea imperiului țarist în 1917 a deschis o fereastră de scurtă durată. Un consiliu regional, Sfatul Țării, a proclamat la 15 decembrie 1917 o Republică Democratică Moldovenească autonomă, în cadrul unei federații ruse. După o scurtă ocupare a Chișinăului de către bolșevici și sosirea trupelor române, la 6 februarie 1918 a urmat declararea independenței. La 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi), Sfatul Țării a votat, cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri, unirea condiționată cu România. În decembrie 1918, condițiile au fost abandonate.

Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 a recunoscut unirea, dar Japonia nu l-a ratificat niciodată, iar Moscova a refuzat să accepte noua frontieră. În perioada interbelică, Basarabia a fost o provincie preponderent agrară a României, cu o reformă agrară, școli noi și limba română ca limbă a învățământului și a administrației.

Uniunea Sovietică a răspuns în felul ei. În 1924 a creat pe malul stâng al Nistrului, în cadrul Ucrainei Sovietice, o Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala mai întâi la Balta, iar din 1929 la Tiraspol. Acolo a fost promovată o limbă „moldovenească” separată, scrisă cu alfabet chirilic, drept contrapondere la limba română. Acest alfabet s-a folosit acolo în 1924-1932 și din nou începând din 1938. Republica autonomă este una dintre rădăcinile istorice ale Transnistriei de astăzi.

VRăzboi, Holocaust și deportări (1940-1953)

Protocolul secret al Pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939 a atribuit Basarabia sferei de influență sovietice. După un ultimatum, Armata Roșie a intrat în regiune la 28 iunie 1940. La 2 august 1940 a fost creată RSS Moldovenească, din partea centrală a Basarabiei și o fâșie a fostei republici autonome de pe malul stâng. Nordul și sudul Basarabiei au fost alipite Ucrainei Sovietice. De aceea, vechile porturi de la Dunăre și de la Marea Neagră se află astăzi în Ucraina.

Prima deportare în masă a avut loc în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941: aproximativ 19.000 de oameni au fost trimiși în estul Uniunii Sovietice. La scurt timp după aceea, Germania, împreună cu România, a atacat Uniunea Sovietică, iar în iulie 1941 Basarabia a revenit sub administrație românească. Pentru populația evreiască, asta a însemnat Holocaustul. La Chișinău, peste 11.000 de oameni au fost închiși într-un ghetou, iar zeci de mii de evrei din Basarabia au fost deportați în lagăre din Transnistria, teritoriul dintre Nistru și Bug administrat atunci de România. Yad Vashem a înregistrat numele a 60.732 de evrei basarabeni uciși.

În august 1944, Armata Roșie a recucerit regiunea în timpul ofensivei Iași-Chișinău. După război au urmat seceta, colectările forțate de cereale și foametea din 1946-1947, care, potrivit estimărilor obișnuite, a ucis cel puțin 115.000 de țărani. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, poliția secretă a deportat aproximativ 35.000 de oameni, mai ales familii de țărani etichetați drept chiaburi (Europa Liberă). Operațiunea a mobilizat 4.000 de camioane și 1.570 de vagoane de vite. Un al treilea val, în 1951, a lovit mai ales comunitățile religioase. Astfel s-a deschis calea pentru colectivizarea agriculturii.

VIRepublica sovietică și mișcarea pentru limbă (1953-1991)

După moartea lui Stalin, RSS Moldovenească a devenit o republică agrară care furniza vin, tutun, fructe și legume întregii Uniuni Sovietice. Leonid Brejnev, mai târziu liderul partidului la Moscova, a fost aici prim-secretar între 1950 și 1952. Industria grea și marea centrală electrică au fost amplasate mai ales pe malul stâng al Nistrului, iar specialiști și muncitori vorbitori de rusă s-au stabilit în orașe. Chișinăul, grav distrus în război, a fost reconstruit cu bulevarde largi, blocuri de locuințe și clădiri moderniste emblematice.

Oficial exista o națiune moldovenească separată, cu o limbă proprie scrisă cu alfabet chirilic; rusa era limba carierei și a administrației. În anii perestroikăi lui Gorbaciov, opoziția a prins putere. Scriitori și intelectuali cereau recunoașterea faptului că moldoveneasca și româna sunt una și aceeași limbă, precum și revenirea la alfabetul latin. La 27 august 1989, sute de mii de oameni s-au adunat la Chișinău la Marea Adunare Națională. La 31 august 1989, parlamentul republicii a declarat limba moldovenească, scrisă cu alfabet latin, limbă de stat. Ziua este sărbătorită și acum în fiecare an sub numele Limba noastră.

În orașele rusofone de pe malul stâng și în sudul găgăuz, legea limbii a fost percepută ca o amenințare. Au urmat greve și mișcări de opoziție. În august 1990, la Comrat a fost proclamată o republică găgăuză, iar la 2 septembrie 1990 a urmat, la Tiraspol, o Republică Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană. Chișinăul nu a recunoscut-o pe niciuna. După eșecul puciului de la Moscova, Moldova și-a proclamat independența la 27 august 1991; Mircea Snegur a devenit primul președinte.

VIITransnistria și Găgăuzia în anii 1990

Tensiunile de pe malul stâng au degenerat într-un conflict armat. Primii morți au căzut în noiembrie 1990, la Dubăsari. Drept început oficial al războiului este considerată ziua de 2 martie 1992, când Moldova a devenit membră a Organizației Națiunilor Unite. Cele mai sângeroase lupte s-au dat în iunie 1992 pentru Bender (Tighina), un oraș de pe malul drept pe care separatiștii voiau să-l țină sub control. Armata a 14-a rusă, staționată în regiune, i-a sprijinit pe separatiști cu arme și oameni și, la începutul lui iulie, a decis soarta luptelor prin focul artileriei.

La 21 iulie 1992, președinții Boris Elțin și Mircea Snegur au semnat la Moscova un acord de încetare a focului. O forță de menținere a păcii, formată din batalioane rusești, moldovenești și transnistrene, a fost pusă sub autoritatea unei comisii unificate de control. În total au murit, potrivit estimărilor, aproximativ 1.000 de oameni (Veridica). De atunci, Transnistria este un stat de facto nerecunoscut de niciun membru ONU, cu monedă proprie, rubla transnistreană, controale proprii la frontieră și trupe rusești pe teritoriul său. Negocierile, cu OSCE ca mediator, Rusia și Ucraina ca state mediatoare, iar UE și Statele Unite ca observatori, nu au rezolvat conflictul. Pentru călătoriile din Belgia, merită consultate înainte de o vizită în regiune avizele de călătorie actualizate ale Serviciului Public Federal Afaceri Externe.

În sud, lucrurile s-au încheiat altfel. Constituția din 29 iulie 1994 a declarat Moldova stat permanent neutru și a numit limba de stat „moldovenească”; în același an, poemul Limba noastră al lui Alexei Mateevici a devenit imn național. La 23 decembrie 1994, parlamentul a adoptat legea privind statutul special al Găgăuziei. În urma unui referendum din 1995 a luat naștere unitatea teritorială autonomă Găgăuzia (Gagauz Yeri), cu capitala la Comrat, o adunare populară proprie și un guvernator ales direct, bașcanul. Modelul este des citat ca soluție pașnică a unui conflict etnic, deși relațiile dintre Comrat și Chișinău rămân tensionate. Între timp, economia s-a contractat puternic în anii 1990 și a pornit un val de emigrare ale cărui efecte se simt și astăzi.

VIIIÎntre Moscova și Bruxelles (2001-2026)

În 2001, Partidul Comuniștilor a obținut 71 din cele 101 mandate, iar Vladimir Voronin a devenit președinte. Guvernarea sa a căutat la început apropierea de Rusia, dar în 2003 a respins un plan rusesc de federalizare a țării și s-a orientat apoi, prudent, spre Uniunea Europeană. După alegerile din aprilie 2009, protestele de la Chișinău s-au transformat în violențe și în asaltarea parlamentului. La alegerile anticipate din iulie 2009 a venit la putere o coaliție de partide proeuropene.

La 27 iunie 2014, Moldova a semnat cu UE un Acord de Asociere care include o zonă de liber schimb, iar din 28 aprilie 2014 cetățenii moldoveni cu pașaport biometric călătoresc fără vize în spațiul Schengen. În același an, aproximativ un miliard de dolari a dispărut din trei bănci moldovenești, o fraudă care a zdruncinat profund încrederea în clasa politică.

În 2020, Maia Sandu a fost aleasă președintă; partidul ei, PAS, a obținut în 2021 majoritatea absolută. După invazia rusă în Ucraina, Moldova a depus la 3 martie 2022 cererea de aderare la UE. La 23 iunie 2022 a primit statutul de țară candidată, iar la 25 iunie 2024 negocierile de aderare au început oficial la Luxemburg. În martie 2023, parlamentul a înlocuit în toate legile, inclusiv în Constituție, sintagma „limba moldovenească” cu „limba română”.

La 20 octombrie 2024, 50,35% dintre alegători au aprobat prin referendum o modificare a Constituției care consfințește aderarea la UE ca obiectiv strategic. Sandu a fost realeasă la 3 noiembrie 2024, cu 55,35% din voturi în turul al doilea. Ambele scrutine au fost umbrite de acuzații de ingerință rusă. La alegerile parlamentare din 28 septembrie 2025, PAS și-a păstrat majoritatea, cu 55 din cele 101 mandate.

În 2026, negocierile au prins cu adevărat viteză. La 15 iunie 2026, UE a deschis la Luxemburg primul cluster, Elemente fundamentale, care cuprinde, printre altele, statul de drept, justiția și drepturile fundamentale. La 14 iulie 2026 a urmat clusterul privind relațiile externe. Astfel, 7 din cele 33 de capitole erau deschise și niciunul nu fusese încă închis (Radio Moldova, iulie 2026). Guvernul își propune să încheie negocierile în 2028; aderarea în jurul anului 2030 este considerată de observatori ambițioasă, dar nu imposibilă.

IXUnde se vede istoria

Moldova nu are multe monumente mari, dar are locuri în care straturile istoriei sale se suprapun vizibil. O selecție, aproximativ în ordine cronologică:

• Orheiul Vechi: o cetate getică, ruinele unui oraș al Hoardei de Aur și o mănăstire rupestră săpată în peretele de calcar de deasupra Răutului.
• Cetatea Soroca: cetatea rotundă de pe Nistru, o verigă în sistemul de apărare al principatului medieval.
• Cetatea Tighina din Bender: cetate otomană și, mai târziu, fortăreață rusească, aflată astăzi pe teritoriul controlat de autoritățile transnistrene.
• Mănăstirea Căpriana: una dintre cele mai vechi mănăstiri din țară, menționată pentru prima dată în 1429.
• Muzeul Național de Istorie a Moldovei din Chișinău: de la ceramica preistorică până la perioada sovietică.
• Complexul Memorial Eternitate din Chișinău: monument sovietic dedicat celor căzuți în al Doilea Război Mondial.

Pentru a înțelege mai bine Holocaustul și deportările, la Chișinău merită vizitate și vechiul cimitir evreiesc și monumentul victimelor deportărilor de lângă gara feroviară. Împreună, aceste locuri arată cum aceeași bucată de pământ a trecut, în șase secole, de la principat la provincie, apoi la republică sovietică și, în cele din urmă, la stat independent.