Mănăstirea Saharna

O urmă de pas în piatră

Pe o stâncă deasupra unui defileu împădurit se află o capelă mică. Înăuntru nu e nici comoară, nici mormânt, ci o adâncitură în piatră. Pelerinii îngenunchează și o ating. Potrivit tradiției, este urma piciorului Maicii Domnului. Stânca se numește Grimidon, iar defileul de dedesubt ține de mănăstirea Saharna, în raionul Rezina, aproape de Nistru. Este unul dintre cele mai mari locuri de pelerinaj din Moldova.

Mănăstirea din stâncă

Cu mult înainte să existe biserici pe fundul văii, în peretele de stâncă trăiau călugări. Schitul lor era închinat Bunei Vestiri. Când a apărut, nu știe nimeni. Satul Saharna apare deja într-un hrisov al lui Ștefan cel Mare din o mie patru sute nouăzeci și cinci. Chiliile și biserica din piatră există și azi. Au fost refăcute în secolul al nouăsprezecelea și pot fi vizitate din nou. O potecă și un șir de trepte urcă din vale de-a lungul peretelui. Pe drum se aud mai ales apa și păsările.

Călugărul Vartolomeu

Pe douăzeci și cinci martie o mie șapte sute șaptezeci și șase, un călugăr a ajuns în defileul părăsit. Se numea Vartolomeu și i se spunea Ciungu. După patruzeci de zile de post și rugăciune, spune tradiția, a văzut-o pe Maica Domnului pe stânca Grimidon. Acolo a rămas urma pasului ei. Vartolomeu a întemeiat pe platou o mănăstire nouă, închinată Sfintei Treimi. A condus-o până la moartea sa, în o mie șapte sute nouăzeci și opt.

Biserici și tăcere

Între o mie opt sute optsprezece și o mie opt sute douăzeci și unu s-a ridicat biserica de vară a Sfintei Treimi. În o mie opt sute optzeci și trei a urmat o biserică de iarnă, închinată Nașterii Maicii Domnului. Apoi a venit secolul al douăzecilea. În o mie nouă sute șaizeci și patru, autoritățile sovietice au închis mănăstirea. A devenit spital de psihiatrie. Biserica de vară a ajuns depozit, cea de iarnă casă de cultură. Unde călugării cântaseră secole la rând, umblau acum pacienți și infirmieri. Aproape trei decenii, în defileu nu s-a mai auzit nicio slujbă.

Întoarcerea

Pe nouăsprezece aprilie o mie nouă sute nouăzeci și unu, călugării s-au întors. În anii următori, biserica de vară a fost refăcută. Picturile vechi se pierduseră, așa că Vladimir Lazăr din Rezina a pictat sfinți noi pe pereți. Pelerinii vin acum pentru moaștele Sfântului Macarie, păstrate în lunile reci în biserica de iarnă. Iar cine pornește pe jos prin defileu găsește mici cascade de-a lungul pârâului. La marile sărbători se adună aici mulți credincioși, din toată Moldova și de mai departe.

Un loc care a rămas

Saharna a văzut Basarabia trecând de la un imperiu la altul și a supraviețuit unui spital sovietic. A rămas defileul însuși: peretele de stâncă cu chiliile lui, pădurea, pârâul și acea singură adâncitură în piatră. Călugării au venit și au plecat. Dar de două sute cincizeci de ani, oamenii urcă aceleași trepte spre Grimidon, ca să atingă o urmă de pas care pare mai veche decât mănăstirea însăși.